Adio, Uniunea Europeană

Adio, Uniunea Europeană

Germania deasupra tuturor. România dedesubtul  tuturor.

                                                                                                            By Mihai Giurgea
In final, a rămas unul singur.
În filmul Highlander, nemuritorii își tot tăiau capetele unii altora, până când rămânea unul singur. Care desigur, neputând să-și taie singur capul, este declarat câștigător.

Exact așa s-a întâmplat și cu Uniunea Europeană.
La început erau o grămadă de prostănaci, care se amețeau cu idei socialiste: solidaritate europeană, șanse egale, granițe libere, voturi egale în Parlamentul European. Niște idioțenii nerealiste, care s-au prăbușit la prima criză: pentru că toate drepturile ăstea nu sunt gratis. Costă – și costă enorm ! Pe banii cui ? Păi ai firmelor private, desigur : de aceea în toată Uniunea Europeană taxele au sărit până la cer.

Noua Ordine Europeana va fi decisa de Germania. Germania e marele câștigător al războiului economic: nu pentru că a învins pe cineva, ci pentru că e singura rămasă în picioare în fața crizei. Celelalte țări nu vor mai fi consultate, nici măcar de formă. Un nou pact Ribbentrop-Molotov, care de data asta, va fi respectat cu sfințenie de ambele părți. Germania are nevoie disperată de resurse – pe care Rusia le are. Rusia are nevoie disperată de tehnologie – pe care Germania o are. Sa le ia cu forța? Păi au încercat deja în 1940: și e nerentabil.

Nici una din ele nu poate supraviețui singură în fața concurenței americane și chineze. Mai ales că în jurul Chinei, sunt mulți alți producători, chiar mai ieftini: Taiwan, Singapore, Malaiezia, Thailanda, India. Competiția e pe viață și pe moarte.



Pentru a continua lectura accesați (click) butonul portocaliu Read More.

Duelul de încălzire.
Primul "nemuritor" care si-a luat jucăriile si a plecat, a fost Marea Britanie. Pentru ca economia britanica se bazează de vreo 200 de ani, pe serviciile financiare si pe investițiile străine: Londra este (alături de Hong Kong si Singapore), cel mai bun loc de pe Pământ, in care poți sa deschizi o firma. Daca englezii ar fi adoptat modelul social european si ar fi crescut taxele - adio investiții străine, adio economie britanica. Așa ca, ia duceți-va dracului cu prostiile voastre socialiste! Noi o sa ne facem uniunea noastră, cu frații americani. 

Măcelul.

 După aia, au fost decapitați rapid "nemuritorii" mai mici si mai tăntălăi (esticii si sudicii): care
s-au înghesuit la Bruxelles in decembrie, in speranța stupida ca vor fi scoși din criza de către cei mari. Dar a rămas cu gura căscata: in loc sa le dea, boșii le-au cerut sa scoată ei bani (si anume, vreo 50 de miliarde de euro). Hai repede, pana nu ne suparăm! N-o sa uit niciodată fata uluita a președintelui român, Traian Băsescu, când si-a dat seama ca "prietenii europeni"
n-or sa-l ajute cu nimic, ba dimpotrivă, o sa-l afunde si mai adânc, ca sa scape ei.
Imbecilii ăștia mici chiar crezuseră in poveștile cu egalitatea. Hahaha…

Bătălia finala.

La sfârșitullui decembrie 2011, mai rămăseseră doar doi mari: Angela Merkel si Nicolas Sarkozy (celebrul cuplu Merkozy). Așa ca cei doi au hotărât ca, după Revelion, toate tarile din UE sa
introducă in Constituțiile naționale o limita a datoriei. O chestie excelenta, zic eu: pentru ca spulbera toate iluziile socialiste. Adio bunăstare pentru toți (care fost posibila doar prin creșterea deficitului) si adio egalitate: pai din clipa in care ti se ordona ce sa scrii in Constituție, nu prea mai poți fi numita tara independenta.

Dar lovitura de gratie a venit după Revelion. Franța si-a pierdut ratingul AAA, Germania nu. Ratingul, de fapt, a fost doar o formalitate: era clar de multa vreme ca economia Franței trage sa moara, sub povara cheltuielilor sociale, in timp ce programul dur de austeritate impus de Angela Merkel a ținut economia Germaniei pe linia de plutire.

Așa a dispărut cuplul "Merkozy". Franța a fost decapitata: nu mai are nici un cuvânt de spus. Germania a rămas singură, liderul de necontestat al Europei. Iar Europa sociala, așa cum o cunoșteați, e terminata pe veci.

Adio, Uniunea Europeana. Începe Imperiul Europa!


4 milioane de kilometri pătrați, 500 de milioane de oameni, 16.242 de miliarde de dolari anual.
Niciodată in istorie, vreun stat cu suprafața si populația Uniunii Europene nu a dispărut atât de repede. UE este mai mare
decât Imperiul Roman: dar Roma a rezistat 1.400 de ani. Uniunea Europeana doar…20 ani. E cel mai mare eșec politic din toate timpurile.

Ce dovada mai buna decât asta, ca Europa sociala a fost un vis stupid, ca protecția sociala este o otrava pentru orice stat si ca socialiștii sunt niște nebuni periculoși care trebuie eliminați cat mai rapid?
 Timp de 20 ani, socialiștii au avut pe mână resurse imense si putere de decizie absoluta: praful si pulberea s-a ales! 
Deutschland über alles!

Noua Ordine Europeana va fi decisa de Germania. Germania e marele câștigător al războiului economic: nu pentru ca a învins pe cineva, ci pentru ca e singura rămasă in picioare in fata
crizei. Celelalte tari nu vor mai fi consultate, nici măcar de forma. Acum doi ani vorbeam de barca de salvare germana, in care nu vor încăpea decât câteva tari: Austria, Ungaria, Cehia, Olanda, poate si Polonia. Ele vor fi nucleul dur al noii economii europene (vezi Noua Ordine Europeana nu include România). Ele își vor limita datoria externa prin Constituție – pentru ca așa vrea Germania. Ele vor scoate in afara legii protecția sociala – pentru ca așa vrea Germania.

Nu-ti convine? Pai scufunda-te in haos, război civil, foamete. Sau aveți impresia ca o tara ca
România o sa scape ea singura, in vârful muntelui, cu miorița, cu naiul si cu brânza ei? Hahaha…

Așa cum are un câștigător net, criza are si un perdant net: coada cozilor, prostul proștilor, râsul lumii, sclavul sclavilor. Acest perdant absolut se numește România.

Un nou pact Ribbentrop-Molotov.

Care de data asta, va fi respectat cu sfințenie de ambele parți. Germania are nevoie disperata de resurse – pe care Rusia le are. Rusia are nevoie disperata de tehnologie – pe care Germania o are. Sa le ia cu forța? Pai au încercat deja in 1940: si e nerentabil. Nici una din ele nu poate supraviețui singura in fata concurentei americane si chineze. Mai ales ca in jurul Chinei, sunt mulți alți producătorichiar mai ieftini: Taiwan, Singapore, Malaiezia, Thailanda, India. Competiția e pe viața si pe moarte.
Protestele antiglobalizare sunt stupide, pentru ca economia s-a globalizat deja. La fel criminalitatea. Statele n-au încotro, decât sa se adapteze – sau sa dispară.
Un secol de fier.

Urmează o dictatura de dreapta cum n-ați mai văzut. Nu una naționala: ci globala. Nu una infantila, cu marșuri si drapele militare, ca in secolul 20: ci una a eficientei, a banului, a firmelor private. Una in care armata si politia nu vor mai fi ale "poporului": ci ale celor care le plătesc salariile (așa cum e normal) O dictatura in care stăpânii nu vor purta pistol si decorații, ci costum și cravată. Dar te vor condamna la moarte mult mai simplu, din fata calculatorului.
In timp ce dau mana cu tine, iți zâmbesc si-ti spun: regret, nu avem nimic de lucru pentru o persoana ca dumneavoastră. Mă tem ca apăreți pe lista neagra.
Urmează o dictatura in care criminalii de stânga nu vor fi trimiși in lagăre, ca in secolul 20: ci
transformaț in bănci de organe pentru cei bogați. Sângele si organele sunt o resursa prețioasa: e neprofitabil sa le irosești, când poți să le vinzi.
  Urmează o dictatura unde va domni o singura lege: a capitalului, a competiției libere, a exploatării. Sărăntocii si incompetenții deja au fost doborați de criza: imaginați-va o cizma, care le va strivi acum fața Nu pentru o zi sau un an: ci pe vecie. Criza nu se va mai termina niciodată. 
 

Decembrie 1989, revoluție sau lovitură de stat ?

POVESTEA UNEI STRĂLUCITE LOVITURI DE STAT SOVIETICE CELEBRATĂ ANUAL  ÎN ROMÂNIA CA "REVOLUŢIE"

 

 

După vizita din China lui Mao-Tze-Dong, Nicolae Ceauşescu a început o campanie susţinută de "îndepărtare" de patria mumă U.R.S.S.. O schimbare de politică nu era deloc uşoară, având în vedere că marea majoritate a generalilor de securitate şi armată făcuseră "studii" în U.R.S.S. şi vorbeau curent limba rusă.

Nu trebuie uitat că R.S.R. avea cel mai ridicat procentaj de spioni sovietici, în special militari (G.R.U.), pe cap de locuitor în lagărul socialist...

Noua politica a fost însă foarte persistentă şi în anii 1980, toate posturile de comandă erau în mâna unor generali de încredere, loiali "tovarăşului şi tovarăşei".

Economia "socialistă" nu mergea însă deloc şi atunci a început o campanie de vânzare masivă pe valută către Occident. Se vindeau în special nemţi, evrei şi carne de porc...

La un moment dat, Marin Ceauşescu i-a sugerat "tovarăşului" că ar fi bine să vândă sisteme de armament moderne sovietice unor părţi interesate ca Statele Unite, de exemplu. Problema principală era că RSR nu mai primea de mult ultimele tipuri de armament sovietic, iar pentru cel existent în dotare aveau restricţii de înstrăinare.

Excelenta carte a lui Liviu Vălenaş "Fabrica de spioni" relatează pe larg dificultăţile unei tentative de vânzare a unui tanc T72 aflat în dotarea armatei R.S.R. Tratativele au continuat şi au fost terminate cu succes pentru livrarea a 7 sau 8 tipuri de rachete tactice aer-sol şi sol-aer, pe care Nicolae Ceauşescu le-a cumpărat de la bunul său prieten Muammar Gaddafi şi care ne-au fost livrate pe coasta de Est în schimbul a câtorva zeci de milioane de dolari depuşi de C.I.A. într-un cont cifrat la o bancă elveţiană.

Ghinionul lui Ceauşescu a fost că ultra-vigilentul G.R.U. l-a fotografiat pe fratele său Marin Ceauşescu, ajuns consilier la Ambasada RSR din Austria , într-un meeting secret cu şeful nostru de staţie C.I.A. din Viena în vara anului 1987. Atunci a fost pecetluită soarta familiei Ceauşescu şi a început proiectul de lovitură de stat care nu a avut nimic în comun cu mişcările populare anti-comuniste din Europa Orientală şi Centrală în anul 1989.

Soţii Ceauşescu şi Marin Ceauşescu au fot condamnaţi la moarte de către G.R.U., cu aprobarea lui Gorbaciov. Una din principalele acuzaţii la simulacrul penibil de proces judiciar al soţilor Ceauşescu din 23-25 Decembrie 1989 a fost că au vândut sisteme avansate de armament Statelor Unite, care i-a plătit prin intermediul unei bânci elveţiene. Guvernul american a încercat să salveze viaţa lui Marin Ceauşescu, dar echipa operativă C.I.A. a sosit la ambasada română din Viena în momentul în care echipa GRU-Spetsnaz care îl spânzurase pe Marin Ceauşescu în subsolul ambasadei tocmai părăsea clădirea...

Gorbaciov a făcut o investiţie masivă de bani şi resurse umane pentru înlăturarea lui Ceauşescu. A început cu reactivarea "fosilelor" spionajului sovietic din generaţia lui Brucan, Iliescu şi Walter Roman (fost agent NKVD în Spania în 1936 , devenit "profesor de marxism-leninism" la Politehnica din Bucureşti unde am studiat între 1965 şi 1970, după ce am ieşit din închisoare în 1964), precum şi a "generaţiei tinere" a lui Petre Roman şi Gelu Voican-Voiculescu.

Problema esenţiala a lui Gorbaciov era că "fosilele" nu aveau acces la generaţia curenta de comandanţi ai securităţii şi armatei, care erau loiali familiei Ceauşescu. Pe de altă parte, "bascularea" securităţii şi armatei de partea guvernului sovietic era absolut esenţială, întrucât în RSR nu exista nici o societate civilă sau culturală naţională, totul fiinmd distrus de dictatura absolută şi tembelismul naţional tradiţional.

Phase I - Operaţia "Troika"

La sfârşitul lui Iulie 1989 a fost înfiinţat un comandament central la Kishinev (fost Chişinău) şi au fot selectaţi aproape 15000 de ofiţeri şi subofiţeri aparţinând la trei servicii diferite:

1 - Komitet Gosudarstvenoy Bezopasnasti (K.G.B.) - Committee for State Security - Comitetul pentru Securitatea de Stat,

2 - Glavnoye Razvedyvatelnoye Upravleniye Generalnogo Shtaba (G.R.U.-GSh.) - Main Intelligence Directorate of the General Staff - Directiunea Generala de Informatii a Marelui Stat Major,

3 - Voyska Spetsialnogo Naznacheniya (Spetsnaz) - Force for Special Purposes  - Forţa Militară pentru Scopuri Speciale, unităţi subordonate fie la G.R.U., fie la K.G.B în 1989, iar actualmente subordonate G.R.U. sau F.S.B. (Federalnaya Sluzhba Bezopasnosti Rossiyskoy Federatsii) - Federal Security Service of the Russian Federation - Serviciul Federal de Securitate al Federaţiei Ruse.

Au fost formate circa 5000 de echipe de către trei ofiţeri sau subofiţeri reprezentând cele trei servicii, iar fiecare echipă a fost dotată cu un autoturism (marea majoritate Lada) special prevăzute cu compartimente pentru ascunderea armamentului, muniţiei şi a explozivelor.

Participanţii au luat la Chişinău lecţii speciale de limba română şi geografia României cu o durată de trei luni, în diverse cazarme ale oraşului.

Începând cu a doua jumătate a lunii Octombrie 1989, echipele Troika au fot introduse ca "turişti" în România , în ritmul de circa 150 maşini pe zi. Au fost trimise în majoritatea judeţelor, dar destinaţiile prioritare au fost Timişoara şi Bucureşti.

Timişoara a fot aleasă ca o buna candidată pentru "demonstraţii populare anti-Ceauşescu", datorită apropierii relative de Europa de Vest şi datorită prezentei unui vechi "prieten" al G.R.U., pastorul protestant Tokes.

Am citit câteva rapoarte trimise de un căpitan KGB, care fusese recrutat mai înainte şi lucra pentru noi ca agent dublu.

El descrie în detaliu acţiunile din Calea Girocului şi de la reşedinţa lui Tokes. La un moment dat în seara zilei de 16 Decembrie 1989, colonelul KGB care era comandant operativ al "operaţiei Tokes" a cerut să se facă "numărul", adică identificarea tuturor protestatarilor din jurul locuinţei lui Tokes. "Şi ne-am alarmat, fiindcă noi (echipele Troika) eram peste 80% din participanţi. Noroc că a doua zi a venit ordinul să ne deplasăm la Bucureşti..."

Acţiunea importantă era acum la Bucureşti unde 2 generali sovietici şi un număr de ofiţeri superiori KGB or GRU care toţi vorbeau "moldovineşte" au dus tratative timp de aproape două săptămâni cu diverşi generali români de securitate şi armată pentru a asigura "bascularea" ...

Echipa sovietică de negociatori era în contact radio quasi-permanent cu comandamentul operaţiei Troika din Chişinău. Ei au prezentat ultima propunere a lui Gorbaciov pe 17 Decembrie 1989, care promitea în mod solemn că nici un salariat al Ministerului de Interne sau al Ministerului Forţelor Armate nu va fi concediat, arestat sau judecat, şi că toţi aceşti salariaţi vor fi promovaţi în masă şi salariile le vor fi mărite corespunzător...

Propunerea a fost acceptată de aproape toţi conducătorii securităţii şi armatei la 20 Decembrie 1989.

Singura excepţie a fost un general de armată care era ministru adjunct; el a refuzat şi a fost imediat "sinucis" de "negociatori". Generalii care acceptaseră propunerea lui Gorbaciov au cerut apoi lui Ceauşescu să organizeze faimoasa "adunare populara" din 22 Decembrie 1989.

Mi s-a părut deosebit de interesant faptul că toate aceste negocieri cu conducătorii securităţii şi armatei au fost purtate exclusiv de către militarii sovietici care nu au implicat, evident din motive de securitate, echipa de spioni civili destinaţi fazei următoare, operaţia "Flanela".

E foarte probabil că marea majoritate a securiştilor care au executat lovitura de stat sovietcă nu au ştiut cine sunt noii conducători politici ai României până când i-au văzut pe "flanelişti" defilând pe ecranele televizoarelor...

Phase II - Operaţia "Flanela"

Ziua de 22 Decembrie 1989 a început înainte de ora 7 dimineaţa pentru trei agenţi operativi CIA care lucrau în cadrul Ambasadei Americane la Bucureşti. Erau îmbrăcaţi "româneşte" şi au ajuns devreme în Piaţa Palatului, aşa că au asistat la toate fazele faimosului meeting.

Au văzut cum s-a construit "dreptunghiul" şi "razele", care erau o procedură standard la toate meetingurile publice a lui Ceauşescu. "Dreptunghiul" era constituit din circa 200 de securişti masaţi sub balconul de la care urma să vorbească Ceauşescu. De la "dreptunghi" plecau "razele" constituite din câte doi (uneori trei) securişti umăr la umăr, mergând spre exterior. Între aceste "raze" erau apoi plasate grupurile de muncitori şi alţi membri de partid aduşi cu autobuzele.

Această descriere tehnica e probabil plictisitoare, dar veţi vedea că este foarte importantă pentru meetingul din 22 Decembrie 1989.

Când Ceauşescu a ajuns la punctul în care a făcut o pauză, securitatea a pus la difuzoare o înregistrare a unor rafale de mitralieră. Am văzut filmul meetingului şi văd şi acum privirea speriată a lui Ceauşescu care nu înţelegea ce se întâmplă. Emil Bobu intră pe balcon în spatele lui şi-i spune: " E SECU !". În momentul acela Ceauşescu a înţeles că securitatea a trecut de partea sovieticilor şi că partida era pierdută.

Acesta este momentul în care nişte "tineri curajoşi" au început să alerge prin mulţime strigând: "Jos Ceauşescu! Jos cu dictatorul".

Oamenii noştri de la Ambasada Americană au remarcat imediat ca aceşti "tineri curajoşi" nu alergau de la periferia masei de oameni către centru. Ei alergau întotdeuna dinspre "dreptunghi" spre periferie, şi ALERGAU NUMAI PRIN "RAZELE" DE SECURIŞTI, unde evident se simţeau în siguranţă. Era clar că erau toţi securişti...

Cronologia evenimentelor din 22 Decembrie 1989 este in general cunoscuta, aşa că n-am să insist asupra ei...

Vreau însă să relatez un eveniment amuzant, raportat de un informator din Tulcea. La 21 Decembrie 1989 Petre Roman era în Delta Dunării la vânătoare de mistreţi. Începand de la 10 dimineaţa toţi cei care lucrau la comitetul judeţean de partid din Tulcea au fot mobilizaşi să-l găsească pe Petre Roman pe care-l caută la telefon cu insistenţă "cineva" de la Bucureşti. L-au găsit în fine în jurul prânzului şi convorbirea telefonică a fost foarte scurtă:

- "Da, tovarăşu!

- "BĂI PETRICĂ, FLANELA E MÂINE!"

- "Am înţeles, tovarăşu!"...

După care "Petrică" se dădea de ceasul morţii să ajungă în Bucureşti în aceeaşi seară, fiindcă altfel se făcea "revoluţia" fără el...

A doua zi după masă a început defilarea la televizor a "flaneliştilor", tovarăşi cu pulovere şi flanele, dar fără sacouri sau costume de haine, care a durat mai bine de două săptămâni.

Securitatea lor personala era asigurată de echipele Troika care s-au ocupat de asemenea de organizarea fazei următoare a loviturii de stat...

Phase III - "Teroriştii"

De îndată ce căderea lui Ceauşescu a devenit cunoscută, o mulţime de oameni de buna credinţă, informaţi asupra evenimentelor din celelalte ţări din Europa de Est, au crezut că totul s-a schimbat şi că au devenit peste noapte "LIBERI".

Aceasta era o problemă majoră pentru securitatea care trecuse de partea sovieticilor cu condiţia de a-şi menţine puterea intactă.

Ei trebuiau să arate "prostimii" că nu s-a schimbat nimic şi că FRICA, nu libertatea este baza noii "societăţi".

S-a organizat imediat, cu colaborarea echipelor Troika, faza denumită "Teroriştii" care a început chiar în seara de 22 Decembrie 1989.

Unităţile USLA au început să joace prin rotaţie rolul de "terorişti" şi de "anti-terorişti". Aceiaşi militari de securitate erau o noapte "terorişti" şi noaptea următoare "anti-terorişti".

Această fază a durat câteva săptămâni şi s-a soldat cu sute de morţi, oameni nevinovaţi împuşcaţi în stradă. De multe ori morţii erau transportaţi de la o strada la alta, ca să se propage teroare în toate cartierele.

Dacă fazele anterioare, Troika şi Flanela, au fost executate ireproşabil, faza Teroriştii nu a dat în totalitate efectele scontate. O mulţime de oameni de bună credinţă credeau că sunt într-adevăr liberi şi se comportau ca atare, înfiinţând sau reînfiinţând vechi partide şi organizaţii politice.

În plus direcţia afacerilor religioase din securitate era complet blocată pentru un motiv foarte simplu:

aşa-zisul "Patriarh al Bisericii Ortodoxe" (Teoctist-Anticrist cum îi strigaseră în faţă credincioşii în Decembrie 1989), care se spune că avea grad de general de securitate, a crezut cu adevărat că a sosit momentul să dea socoteală pentru toate crimele comise de conducerea securistă a bisericii române în ultimii 41 de ani, şi s-a retras la o mânăstire, refuzând să mai "conducă" Biserica Ortodoxă.

În 1948 Gheorghiu-Dej şi Ana Pauker au numit "Patriarh" pe un preot de ţară din Oltenia care petrecuse doi ani de închisoare în lagărul de la Târgul Jiu unde Gheorghiu-Dej era de asemenea internat. Preotul Marina fusese condamnat pentru complicitate cu o bandă de hoţi de cai.

Îmediat după "hirotonisire" Justinian Marina a participat la distrugerea Bisericii Greco-Catolice din România . Toţi episcopii Greco-Catolici au fost arestaţi, condamnaţi şi au murit în închisoare ca adevăraţi martiri ai credinţei. Mii de preoţi Greco-Catolici de toate vârstele au fost de asemnea arestaţi şi condamnaţi la 15-20 de ani de închisoare.

Am cunoscut în închisoare în perioada 1959-1964 câteva zeci de preoţi Greco-Catolici care supravieţuiseră din 1948. Am toată admiraţia pentru aceşti preoţi adevăraţi, martiri ai credinţei care îşi continuau vocaţia de preoţi în condiţiile de exterminare din închisoare. Un exemplu: părintele Crişan, văr al excelentului profesor de matematici Iacob Crişan care mi-a fost profesor 4 ani la Liceul Matei Basarab din Bucureşti. Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească!

Toate proprietăţile Bisericii Greco-Catolice din România , incluzând peste 2500 de biserici şi alte clădiri au fost confiscate şi trecute în patrimoniul Bisericii Ortodoxe Române, "condusă" de Justinian Marina.

Faptul că securitatea comunistă controla conducerea Bisericii Ortodoxe nu însemna că preoţii şi monahii trecuseră în serviciul Satanei. În primăvara anului 1958, Justinian Marina a ordonat tuturor preoţilor şi monahilor Bisericii Ortodoxe să semneze angajamente cu organele securităţii locale că vor informa asupra oricăror fapte sau intenţii de a acţiona împotriva guvernului comunist, MĂRTURISITE ÎN TAINA SPOVEDANIEI.

Spre cinstea lor veşnică, mii de preoţi ortodocşi AU REFUZAT să semneze aceste angajamente cu Satana...Ei au fost toţi arestaţi şi condamnaţi între 10 şi 20 de ani de închisoare.

Am întâlnit sute de preoţi ortodocşi între 1959-1964. Numai în lagărul Grădina de la Piatra Frecăţei în Balta Brăilei erau 3 "brigăzi" de preoţi (150 de persoane).

"Cum să trădez eu sfânta taină a spovedaniei? Înseamnă că nu mai sunt preot!" îmi spunea cu lacrimi în ochi un preot bătrân, trecut de 75 de ani, care a şi murit câteva luni mai târziu...Dumnezeu să-i ierte şi să-i odihnească pe aceşti martiri ai credinţei şi ai neamului românesc, care au împărtăşit soarta miilor de preoţi Greco-Catolici şi Romano-Catolici...

Mai târziu, când Ceauşescu a început construcţiile faraonice, sute de biserici au fost dărâmate fără ca conducerea securistă a Bisericii Ortodoxe Române să protesteze în nici un fel...

Acestea sunt crimele majore ale conducerii securiste a Bisericii Ortodoxe Române şi motivul pentru care Teoctist-Anticrist credea că a sosit ora judecăţii până în prima săptămână a lunii Aprilie 1990, când securitatea l-a convins în fine că nimic nu s-a schimbat şi i-a promis solemn că va putea să păstreze toate proprietăţile furate de la Biserica Greco-Catolică.

ROMÂNIA ESTE SINGURA ŢARĂ DIN EUROPA ÎN CARE PROPRIETĂŢILE BISERICII GRECO-CATOLICE NU AU FOST RESTITUITE PROPRIETARILOR LEGALI, spre deosebire de Ungaria, Slovacia, Cehia, Ucraina , Bulgaria , Serbia , Croaţia şi Slovenia .

În perioada Ianuarie-Aprilie 1990 toţi salariaţii Ministerului de Interne şi ai Ministerului Forţelor Armate au fost avansaţi în grad şi salariile li s-au mărit în mod corespunzător.

De exemplu, şeful tribunalului militar al sectorului 2 Bucuresti care în 1959 era căpitanul Prună Liviu şi care ajunsese în 1989 general-maior, a fost avansat direct general-colonel şi numit de Iliescu şef al Justiţiei Militare din România "post-revoluţionară". Faptul că el condamnase în August 1959 la 225 ani închisoare pe cei 12 membri ai organizaţiei Frontul Eliberării Naţionale de la Liceul Matei Basarab a fost desigur ceva minor comparat cu cele câteva zeci de condamnări la moarte pe care le-a "pronunţat" în perioada 1958-1959.

Între timp "turiştii" din operaţia Troika s-au întors progresiv acasă în U.R.S.S., până în Mai 1990, dar situaţia politică în România continua să fie critică, cu toate eforturile securităţii de a "cultiva" frica şi teroarea.

Phase IV - "Mineriada"

Astfel "conducerea post-revoluţionară" a hotărât să organizeze o variantă română a "revoluţiei culturale" a lui Mao-Tze-Dong şi a mobilizat importante resurse financiare şi umane care au asigurat "succesul strălucit" al MINERIADEI din Iunie 1990.

Au dezlănţuit sălbăticia fără precedent a lumpen-proletariatului împotriva "duşmanilor poporului". Mii de oameni au fost bătuţi şi maltrataţi, sute de oameni au murit sau au fost schilodiţi pe viaţă.

Scopul era unul singur şi anume să impună frica şi teroarea fără de care securitatea nu putea funcţiona.

Şi au avut un succes deplin care a asigurat rolul dominant al securităţii până în ziua de astăzi.

"Tovarăşi minieri, vă mulţumesc!" dixit criminalul Iliescu.

Ştiaţi că efectivele forţelor de securitate în România (Serviciul Român de Informaţii, Serviciul Informaţii Externe, Serviciul de Protecţie şi Pază şi alte câteva mai mici), au crescut cu peste 10% între 1989 şi 2010? Au crescut foarte mult şi capacităţile tehnologice ale securităţii care în 2011 înregistrează "TOATE CONVORBIRILE TELEFONICE" şi filmează toate întâlnirile "suspecte".

Cei care trăiesc în România ştiu că TOATE ACTIVITĂŢILE ECONOMICE, PROFESIONALE , CULTURALE şi POLITICE sunt controlate de oamenii securităţii "post-revoluţionare". Ei încurajează corupţia şi furtul la toate nivelele, pentru că toţi cei care fac un ban trebuie să-şi dea obolul la securitate.

Comparaţi situaţia securităţii în România cu fosta Cehoslovacie unde securiştii au fost linşaţi pe stradă în 1989 adresele lor fiind publicate la toate oficiile de poştă. Sau cu Germania de Est, unde li s-a interzis securiştilor să intre în clădirile unde lucrau. Sau cu Bulgaria unde TOŢI salariaţii securităţii, de la ministru până la gardian, au fost DEMIŞI ÎNTR-O SINGURĂ ZI (24 DE ORE ).

QUO VADIS ROMÂNIA ?

Dialoguri Cardinale (QUO VADIS ROMÂNIA ?)

Camelian Demetrescu Ilie Șerbănescu

Gen.(r) Gheorghe Dragomir Gen.(r) Mircea Chelaru

Dialoguri Cardinle                              Mircea Brenciu

Mircea Brenciu este președintele SOCIETĂȚII ZIARIȘTILOR ȘI OAMENILOR DE CULTURĂ „CINCINAT PAVELESCU” BRAȘOV, Redactor Șef la „Dreptul la Opinie” etc, este nepotul lui Ioan Toma Brenciu, fost director de ziare interbelice („Alarma” si „Voința poporului”), poet și luptător anticomunist de notorietate. În curtea casei părintești din curtea Primei Școli Românești și a catedralei Sf. Nicolae din Scheii Brașovului, s-a scris Imnul „Deșteaptă-te române!”. Tatăl bunicului a fost urmașul la strana bisericească a lui Gheorghe Ucenescu, autorul imnului pe text de Andrei Mureșianu, iar acest cântec s-a cântat în casa străbunilor săi pentru prima oară împreună cu autorul imului.
Este strănepotul lui Johann Czerny, fondator în deceniul opt al sec.XIX al Filarmonicii brașovene.

Despre soluţia difractivă Va trebui să ne închipuim, urmărind desenul de mai jos, întregul mecanism al transformării demersului inerţial al societăţii româneşti actuale, care, printr-o intervenţie dictată la un moment dat de un factor suficient de puternic, poate determina modificarea radicală a valenţelor ce au imprimat proiectarea direcţiei inerţiale a acelui demers iniţial. Să considerăm săgeata notată cu „A” ca reprezentând stadiul evolutiv inerţial al societăţii româneşti, având un caracter net descendent. Direcţia fasciculară „A” intersectează sau este intersectată la un moment dat de ceea ce în desen este reprezentat ca fiind o prismă.
În cazul în care prisma acceptă fascicolul şi-l retransmite pe faţeta lui opusă înseamnă că are un caracter translucid şi nu opac.
În acest caz, fascicolul iniţal „A” este relansat prin intermediul materialului cristalin al prismei într-o direcţie opusă,reprezentată în desen prin săgeata „B”.
Formula prin care prezentăm această transformare, este preluată din fizica optică, purtând denumirea de „difracţia în x”. În planul existenţei sociale fenomene de tipul difracţiei în x sunt posibile, dar în acest context noţiunea potrivită acestui apanaj al luminii, în viziunea noastră socială, poartă numele de „fenomen difractiv”,iar prisma capătă denumirea de „factor difractiv”.

Odată fixate modestele noastre repere explicitare, reieşite din schema-model după care funcţionează difracţia în fizica optică şi difractivul în fizica social-istorică, putem încerca să abordăm acest subiect inedit cu mai mult curaj. Să ne închipuim că săgeata „A” reprezintă sensul evoluţiei în timp şi spaţiu a societăţii româneşti actuale. Intenţia noastră de a prezenta
grafic acest sens într-o direcţie descendentă are ca scop tocmai sugerarea coborârii. În calea acestei direcţii descendente a intervenit la un moment dat corpul prismei, care nefiind opacă, preia sensul săgeţii (evoluţiei descendente), îl înglobează în structura sa cristalină şi schimbă direcţia săgeţii (evoluţia ascendentă) într-un plan opus, chiar contrar celui iniţial.

---

DIALOGURI CARDINALE (fragment) Mic tratat de difractologie

Este evident că românii se află într-o criză profundă. Este o realitate faptul că schimbările care se preconizează şi care se şi produc deja în lume nu pot lăsa neatinsă nicio ţară. Importantă este modalitatea de atenuare a impactului cu factorul novator în aşa fel încât să nu fie obligatorii modificările structurale în plan naţional şi statal. Spre deosebire de celelalte popoare din Estul Europei, noi, românii, suntem mai expuşi acestor schimbări şi din cauza unor trăsături antropogenetice nefaste, iar povestea scăderii imunităţii naţionale reprezintă o întreagă istorie, a cărei derulare s-a restartat în acel decembrie1989.
Cert este că toţi cei patru interlocutori ai dialogurilor noastre au recunocut, direct sau insidios, că asupra noastră, a românilor, se aplică în prezent un anumit experiment, aşa zis integrator în civilizaţia europeană. Nivelului scăzut al standardelor de viaţă din timpul ceauşismului i s-au adăugat tot felul de formule ulterioare, brutale sau neadecvate, de desprindere din sistemul colectivist şi de integrare în cel al iniţiativei şi proprietăţii private, din care au rezultat grave fisuri în ordinea socială. În marea lor majoritate, decidenţii politici ai vremurilor postdecembriste au consimţit că interesul lor era mai presus de cel naţional, astfel încât rezultatul de azi este o Românie nu numai slăbită, dar atât de debilizată încât fără „perfuziile” aparţinând unor societăţi transnaţionale am fi vorbit deja la timpul trecut despre noi, la fel cum se vorbeşte azi despre Jugoslavia, de pildă. Dar şi aşa, „tratamentul perfuzat” conţine în subsidiar elemente „curatorii” cu efecte secundare din cele mai periculoase pentru „pacient”. Şi cel mai perfid dintre ele, resimţit deja de organismul bolnav al patriei, este ignorarea de către curatorii externi a voinţei populare.

Nu mai contează ce doreşte poporul român, contează ce interese au aici „terapeuţii” care ne-au deschis „arterele” pentru a ne „perfuza”. În această joacă a parabolelor încercăm cu modestie să explicăm că, de fapt, suntem pur şi simplu inoculaţi în profuzimea fiinţei naţionale cu substanţa unei alienări, astfel încât să nu mai putem reacţiona în niciun fel în faţa pericolului maladiv care ne paşte cu siguranţă. Practic, în urma injectărilor repetate suntem aduşi la imposibilitatea dea ne mai feri fiinţarea statală de extincţie. Formula dorită de „terapeuţi” va avea ca rezultat transformarea corpului naţional al poporului într-un trup nevertebrat alunei populaţii oarecare, trăitoare într-un bazin geografic ca parte a unui continent al Terrei.. De fapt, nu se doreşte salvarea pacientului ci metamorfozarea lui,ceea ce, trebuie să recunoaştem, arată a fi o manoperă frankesteiniană. O asemenea operaţiune intervine în liniaritatea istorică a unui popor ca şi în czul comparativ al ecranării pe care un obiect mat o face, în momentul în care se interpune dintr-un motiv sau altul, unei raze de lumină. Aici vorbim despre fenomenul de opacizare/ocultare.

Ocultarea poate fi evitată prin înlăturarea corpului mat ocultator sau, pur şi simplu, prin întreruperea spotului luminos, situaţie în care, prin dispariţia luminii vorbim despre apariţia tenebrelor, a nonluminii, consfinţirea întunericului cu tot cortegiul său luciferic.

Lumina rezultată în urma transcenderii ei printr-un mediu transparent, cristalin, reprezintă de fapt o exuberanţă vizuală, un miracol dezvăluit ochiului uman în adevăratul sens al înţelesului, deşi că experimentul se aflăla îndemâna oricui se încumetă la acest joc al luminilor modificate.

Desfacerea luminii în cele şapte componente spectrale este încă un mister cu caracter divin, această proprietate neasemuită a luminiii va mai oferi umanităţii în viitor surprize din cele mai stranii şi mai plăcute.

Ei bine, acest fenomen al fizicii optice îsi poate extinde efectele semnificatorii în toate domeniile, inclusiv în cele ale filosofiei şi ale ştiinţelor social-politice.

Evoluţia societăţii româneşti, căci despre ea e vorba în volumul „Dialoguri cardinale”, este prefigurată prin subtitlul: „România - disoluţia sau soluţia difractivă ” Calea difractivă este pentru români, în viziunea nostră, SINGURA cale posibilă întru salvarea ca entitate naţional - statală.

Să recapitulăm:
- în ultimul timp românii sunt goniţi din propria lor ţară prin politici care descurajează instituţia familială, concomitent cu scăderea ratei natalităţii şi implicit scăderea ratei demografice;

- crearea la nivel naţional a unei stări de sănătate precare a populaţiei prin otrăvirea hranei din comerţ cu substanţe nocive corpului uman şi slăbirea până la declin a sistemului de sănătate
publică, creşterea ratei mortalităţii;

- îndobitocirea populaţiei, prin slăbirea sistemului naţional de educaţie, trecereaîn umbră a valorilor umane şi mediatizarea unor nonvalori umane ca modele de viaţă pentru toate segmentele de vârstă; dispariţia din programele şcolare a idealurilor nobile ale iubirii de patrie, a cultivării sentimentului patriotic şi de respect pentru faptele istorice ale strămoşilor, încurajându-se defetismul, spiritul de ocară la adresa unor neajunsuri inerente de tip antroplogic, acceptarea şi încurajarea programatică a manelizării întregului sistem educaţional, cultural şi informaţional al societăţii româneşti actuale;

- distrugerea coeziunii între cetăţeni prin cultivarea dispreţului faţă de ceea ce înseamnă românesc;

- disoluţia instituţională a statului prin reforme care au bulversat şi distrug în continuare esenţa a ceea ce înseamnă protecţia unei naţiuni: sistem judiciar, medicină, educaţie, administrare teritorială, artă, etc.; ultimele bastioane a ceea ce însemna siguranţă naţională şi patriotism (internele şi apărarea) au fost distruse prin aceleaşi politici de proastăfinanţare a instituţiilor şi subsalarizarea personalului acestor institutii, fapt ce a cauzat plecarea personalului competent şi angajarea unor persoane nepregătite în domeniu, incompetente şi predispuse la corupţie;

- îndatorarea excesivă a ţării prin împrumuturi colosale la diverse instituţii mondiale suprastatale , ceea ce determinăpierderea suveranităţii naţionale şi sclavizarea urmaşilor urmaşilor noştri pe sute de ani de aici în colo;

- cedarea deliberată de „porţiuni” de suveranitate naţională organismului suprastatal ce poartă numele de Uniunea Europeană, astfel încât mari decizii ale poporului român, reprezentat de camerele parlamentare, să fie ignorate cu bună ştiinţă de liderii acestei organizaţii suprastatele. (vezi, de pildă, referendumul de demitere a preşedintelui din iulie 2012);

- diminuarea până la anulare a rolului istoric al Revoluţiei române din decembrie în schimbarea regimului politic din Româniaşi înlocuirea programată a acestui eveniment cu ideea unei lovituri de stat orchestrate de forţe politice externe, înaşa fel încât rolul poporului în făurirea propriei istorii naţionale să fie anulat complet.

- diminuarea rolului bisericii naţionale române în clădirea sentimentului de unitatenaţională prin ridicularizarea prelaţilor care o slujesc şi prin atacuri sistematice la dogma creştină ortodoxă ca fiind perimată şi naţionalistă;

- pierderea aproape completă a încrederii în justiţia românească, ea fiindconsiderată de majoritatea cetăţenilor ca fiind coruptă, incompetentă, politizată şi depăşită de multitudinea dosarelor aflate pe rol din cauza proastei organizări şi din cauza numărului scăzut al magistraţilor activi. Acest aspect constituie una dintre principalele pericole la adresa existenţei în continuare a statului român sub criteriile constituţionale generale consacrate în ultimii 100 de ani de statalitate românească, fie ea sub forma monarhiei constituţionale sau a republicii comuniste şi postcomuniste.

- promovarea prin reprezentanţi culturali autohtoni şi străini, stipendiaţi gras, a unor valori rupte de tradiţia cultural-spirituală a românilor şi infuzarea de norme valorice pseudoculturale având conţinut cu specificitate strict oneroasă,atee sau pornografică, tocmai pentru îndepărtarea tineretului de tradiţia care este singura unificatoare a idealurilor unui popor; acelaşi lucru se întâmplă cu noii istoriografi, care pervertesc adevărul istoric al prefacerilor care au dat ca rezultat geneza şi evoluţia poporului român, trăitor de milenii în bazinul carpato-pontic -danubian.

- elementele noii atitudini faţă de români au ca scop final transformarea poporului român într-o simplă populaţie a continentului european, cauză care determină şi discreditarea personalităţilor româneşti autentice din orice domeniu şi promovarea imaginii false de popor submediocru sub aspectul prezenţei în viaţa societăţii a valorilor individuale.

Cititorul va constata că, în interviurile noastre, delicatele subiecte legate de maghiari şi ţigani nu au fost tratate decât uşor tangenţial, tocmai din motivul de a nu stârni pasiuni inutile sau de a nu fi acuzaţi că suferim de vreo fobie, aspru criticată de partizanii globalizării obligatorii. Din păcate, ungurii şi ţiganii nu recunosc aceeaşi reciprocitate a prudenţei în exprimare vis-a-vis de pretenţiile lor exclusiviste faţă de români şi România, prin ignorarea intereselor majorităţii româneşti, majoritate care, astfel, preia paradoxal la rândul ei sindromul tipic al minorităţii defavorizate, resimţind pe deplin reculul unei forme de discriminare rezultată
tocmai din teama aşa-zisei dictaturi a majorităţii. Consiliul Naţional pentru Combaterea Discriminării nu se poata lăuda în practica sa curentă cu intervenţii privind unele discriminări petrecute împotriva românilor minoritari din judeţe precum Harghita sau Covasna. Cu toate acestea, noi avem faţă de maghiari tot respectul pentru educaţia, hărnicia şi corectitudinea lor
deosebite.

Acelaşi consiliu nu intervine pentru reglementarea unei situaţii ieşite din comun care priveşte
minoritatea ţigănescă din România, în care românii sunt realmente discriminaţi faţă de această etnie, căreia i se permite nerespectarea regulilor fiscalităţii româneşti, construiesc fără autorizaţie, ori îşi înfiinţează propriul serviciu secret de informaţii, ca şi cum ar fi constituiţi ca stat în stat. Desigur, aici reproşul ar trebui adresat celorlalte instituţii ale statului român, deosebit de tolerante şi prost organizate. Cu toate acestea, faţă de ţigani noi avem cea
mai pură simpatie. Dar, aşa cum în România există cetăţeni români de etnie maghiară, germană, italiană, aşa trebuie recunoscuţi în deplinătatea lor cetăţenească şi românii de etnie ţigănescă (atenţie, nu rromă!) cu drepturile şi obligaţiile lor faţă de statul român.

Din păcate, despre români poţi spune orice, dar să nu te pună dracu’ să spui ceva urât despre ţigani, că te ia comisia la întors de nu te vezi. Discriminarea asta nu o vede nimeni? Dar de fapt, nu acesta este subiectul analizei noastre, dar nu putem evita faptul că există o reală posibilitate ca din sânul vreunei etnii trăitoare în România să apară presonajul difractiv care va putea salva ţara de la dezastru!

Rezultatul involuţiei statale româneşti s-a văzut şi îl trăim din plin înaceşti ani. Lipsa de reacţie a românilor în faţa calamităţilor social-economice, impuse sau induse, vine şi confirmă parcă predestinarea noastră. Dar dacă nu dorim să ne opunem sclavizării treptate la care suntem supuşi progresiv, zi de zi, înseamnă că ne convine acest statut. Vorbeam despre predestinarea noastră?
Oare nu slugi erau consideraţi românii în anii interbelici pe la Paris, Berlin,Viena? Oare nu slugi sunt acum românii aflaţi la muncă în străinătate? Ce muncesc bărbaţii şi femeile noastre în Franţa, Italia, Germania, Spania? Dacă nu sunt curve sau cerşetoare, atunci sunt sigur
baby-sitter, femei de serviciu, îngrijitoare de bătrâni, spălătoare de veselă şi wc-uri, culegătoare de căpşuni şi sparanghel... Iar bărbaţii? Dacă nu sunt hoţi sau spărgători, atunci îi veţi vedea la cele mai grele munci pe şantier, ori grădinari, măturători de străzi, gunoieri...adică slugi.
Falnicul şi generosul popor român a ajuns la coşul de gunoi al Europei. Tristă soartă şi aparent irevocabilă. Până la finala „extincţie naţională”, după cum bine spunea Ilie Şerbănescu într-unul din dialogurile acestui volum, nu mai e decât un pas.

În faţa acestui uriaş bulgăre de zăpadă, care vine peste noi să neînghită, nu mai e nicio scăpare.
Nici măcar„scapă cine poate” nu se mai poate aplica, atâta timp cât întreg poporul românesc, cât a mai rămas în fruntariile obosite şi bolnave ale ţării, trăieşte din plin sindromul răului de mare, după cum, din nou, ne relevă dialogul nostru cu Ilie Şerbănescu: « …Eşti pe punte, furtuna e din ce în ce mai mare, vasul se leagănădin ce în ce mai brutal când pe stânga, când pe dreapta, ţi-e din ce în ce mai rău şi nu ai unde să fugi. Trăim din plin sindromul răului de mare.
Poate de-aia am avut atâţia ani ca preşedinte un marinar », preşedinţie sub care scufundarea corăbiei numite România pare iminentă.

Imaginea generată de politicile sociale din România ultimilor ani arată ca şi cum s-ar intenţiona în mod programat golirea ţării de populaţia autohtonăpentru a face loc unei «invazii» paşnice venite de aiurea. Orice manifestare a sentimentului de apartenenţă la glia străbună este etichetată ca fiind naţionalistă, ca şi cum a-ţi iubi patria semnifică un păcat impardonabil, ceea ce nu poate produce decât uimire, atâta timp cât ţările emancipate ale Europei, cele care dau tonul politicii de integrare, sunt frisonate de manifestări care mai de care mai naţionaliste, multe din ele frizând şovinismul, xenofobia şi
etnicismul.

Pentru românii trecuţi de a doua vârstă devine de neînţeles cum de e posibil acest abandon al
eu-lui originar pentru membrii unui popor educat sute de ani în spiritul adoraţiei pentru glie şi pentru vodă, oricare ar fi fost el. Din păcate, indivizi puşi pe căpătuială şi împinşi în faţa frontului decizional şi politic al ţării, s-au lăsat «convinşi» în a contribui la desfiinţarea miraculosului spirit de solidaritate românească, şi aşa destul de slăbit de excesele ideologiei
comunismului de curând apus, confecţionând în numele integrării în marea familie a popoarelor Europei reguli noi de convieţuire, în care, în numele a tot felul de toleranţe, sunt posibile trădările, renegarea originară şi falsificarea adevărului istoric şi antropogentic. Etnogeneza este una dintre problemele fundamentale ale istoriei poporului român, iar elementul "cheie" al acesteia îl reprezinta continuitatea milenară a românilor în una şi mereu aceeaşi vatră. Dar, „<Războiul continuităţii>româneşti a apărut doar în secolul XVIII; de la început el a fost (şi este) mai multo chestiune politică decât ştiinţifică,fiind susţinut fie de duşmani, fie de către cei care nu ne-au cunoscut istoria, şi uniişi altii având o trăsătură
comună: au construit o falsă realitate cu false argumente.

Ca o primă concluzie: tăcerea ce se aşterne asupra daco-romanilor în "secolele întunecate" nu poate constitui un argument în sprijinul teoriei "golirii" de populatie a vechii provincii imperiale lasfârşitul secolului al III-lea, după cum revenirea românilor în atenţia istoricilor în secolele XII-XIII nu este o dovadă în favoarea presupusei lor migrări din sudul în nordul Dunării; "tăcerea izvoarelor" se explică prin luarea în consideraţie a poziţiei romanitatii orientale, subordonată politic triburilor slave şi protobulgare la sud de Dunăre şi "imperiile barbare" la nord de fluviu, a căror dominaţie dădea în ochii martorilor externi caracterul politico-etnic al acestor teritorii.
Revenirea românilor de pe cele două maluri ale Dunării în atenţia lumii medievale însecolele X-XIII este refluxul intrării lor în formaţiuni statale cu cultură scrisă şi cu cancelarii ce produc acte interne; cauzele "tăcerii" se deplasează, astfel, din domeniul realităţilor etnice în cel al terminologiei politico-etnice a evului medieval şi al naturii documentaţiei. (Russu I.I., Etnogeneza românilor, Fondulautohton traco-dacic şi component latino-romanica, Bucureşti, 1981).

Eibine, această politică a golirii fruntariilor de populaţia autohtonă are loc în zilelde început ale acestui mileniu în formă concretă, nu numai teoretică.

Abandonarea fenomenologiei istorice a continuităţii naţiei române în acest teritoriu, ca posesor vivant al unei istorii perpetue, a devenit politică de stat, dar, din fericire, sunt destui oameni politici români care nu se încumetă să muşte şi ei din fructele vânzării neamului. De data asta, duşmanii continuităţii stăpânirii româneşti a pământului lor se regăsesc în mod organizat chiar printre români, ceea ce devine foarte greu de preîntâmpinat. Dacă „secolele întunecate” au servit intereselor unor etnii străine, cotropitoare, care au şi promovat asiduu teoria vidului din
Transilvania pentru a-şi adjudeca stăpânirea eternă, în zilele noastre cei care zidesc o nouă „teorie” a vidului sunt chiar unii dintre românii plătiţi cu arginţii lui Iuda, ceea ce e tragic şi
conferă o notă de ireversibil istoric care se adaugă prăbuşirii economice şi sociale, evidente şi vizibile, a statalităţii româneşti. De aceea, pericolul disoluţiei statului unitar şi indivizibil al românilor este enorm şi pare de neevitat, atâta timp cât principala cauză a întâmplărilor fatale pentru români vine din chiar interiorul societăţii, în timp ce imunitatea naţională în faţa acestei infecţii virale este slab reactivă, chiar expectativată după consacratul model mioritic. Fatalismul valah este de nedezminţit mai ales acum, spre marea lor nenorocire, chiar şi în faţa
primejdiei mortale a falimentării morale şi materiale a patriei lor. Românii se găsesc în faţa unei dileme uriaşe: încă maiau o ţară. Ce mai pot face cu ea? Mai sunt capabili să o
păstreze pentru ei şi urmaşii lor, sau vor avea soarta atâtor popoare care au dispărut din cartea de istorie a umanităţii?
Există un totuşi care poate sămodifice acest status irevocabil al soarteiromânilor, destin scufundat în cea mai gravă stază evolutivă din întreg cuprinsul istoriei lor moderne, dar subiectul îl vom aborda numai după ce vom încerca o scurtă paranteză teoretică dedicată percepţiei corecte a lumii în care trăim.

Astfel, <Citim scrierile Cabaliştilorşi credem că le putem înţelege cu ajutorul perceptiei noastre prezente, ca şi cum se potriveste definiţiilor din prezent debine şi rău, dăruire şi primire,
sus şi jos, corupţie şi corecţie. Dar de fapt, noi nu ştim absolut nimic în ceea ce priveşte adevăratul lor înţeles. Cartea spune despre această lume şi eu cred că asta înseamnă lumea în care eu trăiesc în prezent. Dar stai, mai întâi trebuie săte îmbraci în autor şi să citeşti cu ochii lui!

De exemplu, în cartea Beit Shaar HaKavanot (Poarta intenţiilor), Baal HaSulam scrie: “Şi cele şapte ceruri pe care le vedem în această lume … Unde ai văzut şapte ceruri aici?” Cu alte cuvinte, trebuie să înţelegem că se discută calea sensurilor spirituale opuse înţelegerii noastre actuale. Şi până când vom intra în lumea spirituală, nu le vom înţelege; cu toate acestea, trebuie să ne străduimpentru a deveni într-un fel mai familiarizaţi cu ele.> (Michael Laitman,“Kabbalah şi semnificaţia vieţii”).
.............................................................................................................................................................

Dintr-o altă mărturie, dată de călugăriţa Septimia Măniş, aflăm lucruri tulburătoare pe care Arsenie Boca le-a prevăzut şi pe care, astăzi, parcă le trăim aievea: “Îmi pare rău de voi că sunteţi căzuţi în credinţă. Veţi cădea din cauza fricii. Frica-i de la diavol, nu vă fie frică pentru a vă salva sufletele. Vor veni vremuri foarte grele, dar toate sunt îngăduite de la Dumnezeu. Vor cădea şi ce ialeşi. Îmi pare rău că sunteţi cei de pe urmă. Vă vor cerne. Vor pune impozite,taxe şi alte îngrădiri. Vă vor lua totul !”. Exemple cu asemenea “depoziţii”anticipatoare, profetice, sunt cu duiumul, românii având în acest domeniu al duhovniciei trezvite mari gânditorişi slujitori ai credinţei, dar ceea ce este esential de reţinut se referă la aceeaş concluzie a tutoror acestora: românii îşipot pierde ţara!!! Practica literară a uzitării repetitive a leit-motivului ne permite sărevenim şi noi cu discursul unei personalităţi a lumii contemporane, pe care am mai amintit-o odată în cuprinsul acestui material şi care vine să completeze perfect economia afirmaţiilor noastre legate de viitorul românilor: „Îmi pare rău
că trebuie să v-o spun, dar acest pământ e prea frumos şi prea bogat ca să-lpăstraţi fără luptă. Vi-l vor lua!” (Jean Marie Le Pen, parlamentar francez).
Nu întâmplător am readus acest citat de două ori în aceeaşi suprafaţă mică de tipar, tocmai pentru a combustiona corespunzător cele ce urmează.

Cine ar fi cei care ar urma să se poziţioneze în calitate de stăpâni pe aceste teritorii încă ocupate de o populaţie minimalizată, dornică să slujescă oricărui stăpân dispus să accepte ofranda muncii lor în schimbul supravieţuirii?

E cazul să mai amintesc despre situaţia României la data de 21 decembrie 1989? În interiorul ţării manifestaţiile populare, declanşate mai mult sau mai puţin spontan, erau la un pas de a se transforma într-un adevărat război civil, iar la graniţe armatele vecinilor noştri erau pe punctul de a invada România. O Românie înconjurată de trupe înarmate până în dinţi, în cele patru puncte cardinale ale sale, ar fi trebuit să se pregătească pentru apărare, fapt imposibil de realizat în condiţiile în care armata română primise ordin să intervină înaplanarea gravului conflict intern izbucnit la Timişoara şi care, scăpat de sub control, se extinsese în alte câteva oraşe mari ale ţării.
Hotărârea de la Malta urma să fie pusă imediat în aplicare. Ceauşescu trebuia eliminat din istorie cu sau fără contribuţia propriului său popor. În mod normal, România urma să-şi trăiască ultimele zile, cel puţin în conformaţia teritorială stabilită la Yalta în februarie 1945. Pe harta Europei, o altă Românie urma să apară, desigur diminuată drastic teritorial, avându-se în vedere pretenţiile hulpave ale celor care, invadând teritorul ţării sub pretextul eliminării clicii ceauşiste, deveneau de fapt agresorii şi beneficiarii invaziei lor prădătoare. În dimineaţa zilei de 22 decembrie 1989 s-a produs evenimentul care a determinat răsturnarea tuturor planurilor privind invadarea şi desfiinţarea României. Desfăşurarea procesuluipolitico-militar de ocupare a României, în coroborare cu slăbirea interioară a statalităţii româneşti, desfăşurare care urma să se desfăşoare linear, inevitabil şi cu final previzibil calculat, a fost modificată de intervenţia unei inteligenţe neprevăzute şi necunoscute. Cineva a dispus modificarea linearităţii acţiuniidestructive ce începusesă să şi facă efectele.
Modificarea unghiului de acţiune destructivă dictată din exteriorul ţării a fost realizată prin declanşarea unei reacţiuni interne imposibil de controlat: ieşirea/scoaterea milioanelor de cetăţeni în stradă sub pretextul doborârii dictatorului. Mulţimea care ieşise din proprie iniţiativă, dar şi instigată, fără a fi avertizată de adevăratul pericol ce păştea ţara din exterior, a primit ca „recompensă”capul lui Ceauşescu. Forţele invadatoare s-au oprit din intenţia lor de a forţa graniţa românească văzând că milioane de români se află pretudindeni pe străzi şi în locuri strategice. Cine sunt cei care au determinat modificarea esenţială a destinului prefigurat pentru România, prin gestul iniţierii şi încurajării revoltei publice a milioane de oameni ? În acest punct al evenimentelor s-a produs declicul care a modificat cursul linear al istoriei.
Aceste declic poartă în el, în viziunea noastră, factorul difractiv. Orice corecţie adusă linearităţii propagării unor evenimente cu caracter definit ca fiind implacabil în domeniile public sau individual, de natură fizico-chimică, filosofică social-politică, culturală, istorică, terapeutică, ştiinţifică, etc., poate fi înţeleasă ca fiind difractivă dacă dispune de caracteristicile benefice
modificatoare ale traseului fenomenologic definit ca fiind implacabil, astfel încât rezultanta acestei reacţii difractive să fie, dacă nu opusă,măcar să aibă caracteristici modificate substanţial în raport cu starea iniţial-evolutiv/involutivă, după modelul inspirat din fizica optică, acolo unde o prismă translucidă modifică jetul linear luminos cetranspare prin prismă, dezvoltând pe faţeta opusă intrării fascicolului o modificare unghiulară a continuităţii ei, dând naştere, totodată, unei noi forme de exprimare luminoasă. Definiţia propusă mai sus oferă şansa existenţei, în spirit comparatist, a unei noi noţiuni lexicale şi, dacă se va dovedi utilă, va avea viaţă lungă.

Desigur fenomenologia care a proiectat geneza acestui cuvânt este veche cât lumea, marile evenimente cruciale din viaţa omenirii fiind inevitabil provocate prin acest factor difractiv. Lipsa unei justificări semantice a cauzelor ascunse ale intervenţiei modificărilor în linearitatea iniţială a evoluţiei evenimenţiale a fost compensată prin surogate explicative mai mult sau mai puţin expresive din spaţiul semiologiei generale. Propunând înfiinţarea acestei noţiuni deschidem, înacelaşi timp, un pretext de dezbatere filosofică asupra modificării stării de implacabil, descoperind în mod cu totul şi cu totul surprinzător, în subsidiar,lumina inedită a unor cauze şi efecte altminteri ignorate, neînţelese sau deformate din lipsa unui reper lingvistic corespunzător. Trebuie să afirmăm cu curaj că tot ceea ce duce spre o concluzie asupra acestei iniţiative cu caracter lingvistic profund novator atinge, cu voia sau fără voia noastră, nevoia de a admite că în universul nostru existenţial nu există nicio regulă definitivă, principiilor chiar axiomatice putându-li-se aplica oricând inefabilul difractiv.


Întorcându-ne la ale noastre „dialoguri cardinale” nu putem să nu constatăm întreaga circumstanţiere în care se găseşte statul român la peste douăzeci de ani după căderea tiraniei ceauşiste, în sensul că, pentru români, zidul de la Târgovişte, vorbind eufemistic, a avut un caracter opac doar până în momentul în care traseele cartuşelor, găurind peretele, au permis luminii să treacă, retrasând fascicolul istoriei şi luminând difractiv cursul unei evoluţii eliberate de implacabilul ocultant.
Fie-ne iertat cinismul ce transpare din metaforizarea zidului, dar adevărul există, dur şi nemilos, în aceste gesturi ale istoriei, pe care, altminteri, nu le putea prevedea nimeni, spre nenorocirea celorcare nu au înţeles că a-ţi prelua destinul în propriile mâini înseamnă sacrificii, altruism naţional şi patriotism. Numai că, lipsiţi de elementul lor tutelar cu care ia obişnuit istoria, românii s-au dezlănţuit devoalându-şi cele mai ascunse şi mai negre atribute genealogice, ţinute până atunci în frâu prin ameninţările punitive ale vreunui vodă patriot.

De acum, că dictatorul nu îi mai putea pedepsi pentru faptele lor, românii l-au gonit şi pe Dumnezeu şi s-au pus pe jefuit. Într-o asemenea împrejurare scăpată de sub control nu este de mirare că România a ajuns în zilele noastre la capătul puterilor, mai ales că sistematicului jaf intern i sa alăturat vânzarea de neam, de averi, de conştiinţe şi de credinţă, cumpărătorii fiind străinii care se opriseră cândva la graniţe într-acel decembrie însângerat, dar şi mulţi alţi râvnitori. Această ţară bogată şi frumoasă se află pe patul de suferinţă şi doar o minune o mai poate salva. Viitorul României se alege (din nou) între disoluţie sau soluţia difractivă. Şi chiar dacă ne înşelăm niţel aducând prea frust cititorilor români imaginea exagerat-apocaliptică a ţării în care trăiesc şi tot a meritat demersul nostru, atâta timp cât încercăm prin orice mijloace să trezim consţiinţele acelor cetăţeni care asistă nepăsători la prăbuşirea aproape iminentă a patriei lor.

Şi dacă în acest moment România pare irecuperabilă pentru români, avându-se în vedere imensele datorii ale ţării făcute în ultimii patru-cinci ani, pe fondul şubrezirii economiei naţionale pânăla stadiul unui simulacru funcţional, ni se pare dezolant că nu se întrevăd soluţii
imediate pentru viitor. Chiar şi schimbarea puterii între partide cu ocazia alegerilor, nu are darul să ne poatălinişti şi să se poată asigura o bază temeinică cât de cât viguroasă încât să ofere ţării certitudinea salvării din colapsul definitv. De ce? Pentru că românii îşi hotărăsc soarta în privinţe minore, de ei nu mai depinde cursul vieţii lor decât într-o măsură extrem de mică, şi asta pentru că voinţa naţională este şi poate fi siluită în orice moment atunci când ea nu se mai conformază regulilor stabilite din afară.
Autoritatea statală româneascăse află diminuată la maximum, autonomia ei reducându-se doar la administrarea pauperităţii generale interne, în timp ce preşedintelui ţării i se conferăputeri mai mult artizanale, similare celei ale unui guvernator de colonie. Această imagine a României actuale nu este o figură de stil desprinsă dintr-un roman coşmaresc. Ea reprezintă realitatea cea mai frustă şi mai tragică a unei ţări care a capotat, în primul rând, din cauze interne,calitatea umană îndoielnică a multor dintre cei care au constituit clasa politică fiind principala resursă a răului care a izbucnit din lăuntru spre afară. Pe un fond de precaritate morală şi culturală fără precedent în istoria modernă a ţării, precaritate izbucnită după Revoluţia din Decembrie 1989 după modelul figurativ al apelor învolburate care scot la mal gunoaiele, a fost posibilă răsturnarea valorilor fundamentale ale poporului român,şi înlocuirea lor pe principiul solidarizării imposturii în toate domeniile vieţii publice româneşti. Este evident căcercuri externe interesate au acţionat în voie în acest răstimp pentru determinarea defetismului naţional, pentru identificarea şi capacitarea potenţialilor trădători ai intereselor naţionale, dar mai ales pentru subminarea statalităţii româneşti pe toate căile posibile.

Reacţia imunităţii naţionale la aceste atacuri a fost extrem de slabă, în condiţiile în care serviciile secrete româneşti au reacţionat mulţi ani după Revoluţie la un sfert din capacitatea lor profesională,fiind intimidate şi handicapate de promovarea insistentă a imaginii lor de continuatori ai temutei Securităţi a lui Ceauşescu. Schimbările grabnice din mers ale cadrelor de informaţii, amestecul politic şi trădările de tot felul, destul de frecvente, au determinat importante scăderi calitative şi cantitative ale muncii acestor instituţii esenţiale pentru apărarea statalităţii şi a constituţiei ţării.

Sindicatele au fost desfiinţate, iar acolo unde nu s-a putut realiza acest fapt, s-a trecut la şantajarea ori cumpărarea liderilor sindicali, astfel încât acest tip de organizare socială a fost aproape anulată, în timp ce privatizările s-au făcut pe criterii strict clientelare, iar în multe domenii strategice privatizările au avut un caracter de cele mai multe ori fraudulos. Statul şi-a pierdut resursele, a devenit o legumă şi a trebuit să apeleze la credite externe pentru a-şi
asigura sustenabilitatea. Din acest moment s-a declanşat vânătoarea făţişă asupra Eldorado-ului valah. Tot ce fusese insidios şi putea fi privit ca act de inamiciţie împotriva statului român, acum a devenit un modus vivendi naţional. Ţara a fost pusă la dispoziţia oricui e interesat să o ia! Nu mai contează voinţa naţională, nu mai are importanţă nicio valoare tradiţională autohtonă, nici măcar nu interesează pe nimeni aducerea pe scara cea mai de jos a sărăciei a acestuipopor trăitor pe continentul european, contează doar acapararea cu orice preţ a frumoasei ţări locuite de o populaţie blazată, lipsită de lideri şi bună de pus la muncile cele mai dezonorante. Cât priveşte bogăţiile ei, inepuizabile şi cu extrem de mare utilitate, ele se află deja la dispoziţia societăţilor economice transfrontaliere şi multinaţionale, cu care statul român a încheiat contracte umilitoare şi extem de păguboase pentru el, aşa încât de-abia acum se poate tranşa cu adevărat dictonul ţării bogate cu oameni săraci. După toate datele,soarta României este pecetluită, în ciuda voinţei unor noi lideri politici, tineri şi ambiţioşi, care îşi propun să salveze ce se mai poate salva. Numai că atuncicând ai mâinile legate, mai poţi beneficia doar de picioare în eventualitatea că vrei să fugi, sau te poţi folosi de gură pentru a înjura, a-ţi blestema soarta sau, pur şi simplu, pentru a vorbi. Da, fiindcă este liber să spui orice vrei, delictul deopinie fiind abolit. Unei asemenea eliberări evaluarea şi contravaloarea preţului corespunzător devine diformă, spectaculoasă şi complet falimentară.

Cu toate acestea, în numele instinctului de conservare individual, reacţia fiecărui individ constituent al societăţii actuale româneşti, aşa cum mai există în aceste condiţii precare, nu poate fi aplatizată complet, nu poate fi sedată sau anihilată prin varii metode, fiind ştiută axioma cu privire la conştiinţa care trece prin burtă, şi măcar de pe acest piedestal obscur şi umil să se încerce un zvâcnet de eliberare. Trebuie totuşi să mai existe un frison de demnitate umană şi naţională, altminteri nu ar mai merita efortul de a explica şi de a treziconştiinţele la a face ceva...Iată cum, ceea ce au semănat intens politicienii noştri în anii de după Revoluţie,
acum se culegeşi se întoarce împotriva întregii ţări.

Distrugerea pe toate căile a solidarităţii naţionale, manelizarea programată a întregii societăţi, devalorizarea prin bagatelizare a Revoluţiei din Decembrie 1989, ceea ce înseamnă murdărirea unei pagini de istorie cu adevărat glorioasăumilirea bătrânilor şi femeilor, pervertirea tinerilor, distrugerea culturii şi sănătăţii prin nesubvenţionare, iată câteva dintre rezultatele muncii unor
netrebnici care au avut acces la butoanele ţării, rezultate catastrofale care acum se întorc împotriva tuturor, constatându-se cu stupoare că trăim azi, cu toţii, într-o Românie nevertebrată, cum prea bine afirma în cartea sa militarul patriot Mircea Chelaru. Adăugând şi năzuinţele centrifugale ale unor organizaţii mai mult sau mai puţin politice, dar funcţionând pe principii etniciste, nu putem să nu observăm în ce va consta lovitura de graţie care va fi
aplicată statalităţiiromâneşti, lovitura finală evident.

În faţa oricăror pretenţii venite din interior saudin exterior cu privire la teritoriul naţional nu va mai exista nicio reacţie deapărare şi de răspuns a statului român, care este programat să se transforme în legumă/moluscă. Acest demers poartă subtextual (re)numele de „Experimentul România”, sugerându-se astfel modul prin care se încearcă primul pas de integrare completă a unei naţii într-o Europă opacă, integrare care se va referi exclusiv la populaţia trăitoare în bazinul carpato-danubiano-pontic şi nu la poporul român.

Linearitatea istorică involutivă a românilor se va izbi de această opacitate autoritaristă europeană, în urma căreia va rezulta primul pas, încă experimental, de fundamentare a Uniunii Europene, fără graniţe şi cu guvern unic. Nu ştim dacă e bine sau e rău ceea ce se preconizează cu românii, fiindcă întrebarea care se ridica la suprafaţă,precum uleiul deasupra apei, este următoarea: Ce alegem? Viaţa mizerabilă şi umilitoare oferită de un stat incapabil, corupt şi lipsit de grijă faţăde propriul popor, sau bunăstarea generală,lucioasă şi aparent fericită, dar lipsităde intimele sentimentele populare ale continuării tradiţiei, perpetuării originarului şi ale iluziei deţinerii şi făuririi propriului destin naţional, amputări „oferite” de organizaţia suprastatală ce sepregăteşte să pună mâna pe istoria Europei?

Este mai mult decât evident că această întrebare şi-o pun intens şi fraţii noştrii, conaţionalii etnici maghiari, a căror speranţă vine, totuşi, de la Budapesta şi nu de la Bruxelles. Dacă ei se înşeală, avându-se în vedere că şi Ungariei i se pregăteşte aceeaşi soartă cu cea a României, nu ştim. Dar este cert că dorinţa ungurilor din ţara noastră este opusă salvgardării statalităţii în forma sa actuală, ceea ce presupune existenţa pentru români a (încă) unui adversar intern redutabil. S-au dus vremurile de odinioarăcând secuii spuneau, în a lor lucrare de căpătâi ,„Gesta sicullorum” de la finele sec. al. XVIII-lea, că pentru ei soarele răsare la Bucureşti. Sau dorinţa exprimată a ungurilor din Ungaria, după izgonirea hoardelor comuniste ale lui Bela Kuhn, de a-l aduce pe regele României în fruntea statului maghiar, realizându-se astfel o dualitate interstatală româno-ungară surprinzătoare pentru întreaga Europă. Ungurii
din România şi-au revendicat între timp interese diferite faţă de cele ale românilor, altminteri cumva justificate în idealul lor, versus inerţiei păguboase şi egoiste ale statului român, dar şi din punctul de vedere al demersurilor evolutive general-europene, şi asupra cărora nu se poate aplica nicio măsură punitivă de blocare sau retrasare a intereselor afişate, de altfel, public, fără nicio reţinere sau teamă de represalii constituţionale. Pe acest fond al labilităţii generale a statului, federalizarea României pare a fi nevitabilă într-un viitor mai mult sau mai puţin previzibil, ceea ce analistul Ilie Şerbănescu defineşte cu luciditate, într-unul dintre dialogurile noastre cardinale, ca fiind de fapt disoluţia statului!
Un alt element cu conotaţie etnicistă este şi cel semnalat de generalul Mircea Chelaru, semnalare soldată în final cu demisia acestuia din fruntea Statului Major al al armatei. Cităm din materialul informativ extras in revista „Dreptul la opinie” nr. 4/2012: „Oltenia urma să se
desprindă de România în decembrie 2000”. Generalul Mircea Chelaru: “La vremea respectivă (octombrie 2000) aveam informații precise despre enclavizarea sudului Olteniei, şi
nu numai, de comunități compacte de țigani, cu implicarea unor structuri de tip mafiot.
Pe vreme de pace, rolul armatei e acela de a produce starea de descurajare a unor potențiali agresori. Tocmai în acest sens am convocat acea Conferință de Presă, pentru a descuraja,
pentru a atrage atenția acelor structuri că se ştie despre ele şi că există modalități de anihilare a lor. Demisia mea a fost legată de acea declarație. Regret că am avut dreptate. Fenomenul enclavizării e real.

Oltenia urma să se desprindă oficial de România în decembrie 2000, iar Strehaia urma să devină capitala enclavei. Din câteştiu, nu s-a renunțat încă la acest plan. În România s-au făcut şi se fac greşeli politice ce intră în categoria erorilor istorice, care, tare mă tem, nu se vor putea spăla decât cu sânge”.Este mai mult decât evident că asemenea tentative sunt încurajate în mod special din exterior tocmai pentru slăbirea accentuată şi rapidă a statalităţii noastre, ele adăugându-se celorlalţi factori destabilizatori în realizarea scopului final: disoluţia
statului român De fapt, “exemplele de mai sus reprezintă etapele clasice ale colonizării moderne a oricărui teritoriu adus în stadiul de a fi colonizat. Cu trei ani în urmă, în publicaţia "Spiegel Online International" apărea un articol intitulat "Noul colonialism". Conform celor doi autori, principalul factor care împinge state, independente până acum, să devinăcolonii este foamea. Autorii ne mai spun că sunt ţări în care, după ani de intervenţie mai mult sau mai puţin vizibilă, cu punctul culminant aflat în recenta şi neîntâmplătoarea criză, au fost cultivate două principale sentimente de teamă.Teama de foame şi teama de nesiguranţă în raport cu ziua de mâine.
Acestea sunt ţările pregătite pentru colonizare.
Ele urmează a fi victimele noului colonialism. Din nefericire, România are toate semnalmentele unei asemnea potenţiale victime. Chingile care mai menţin viabilă senzaţia de independenţă sunt tot mai puţine şi tot mai firave.
Orice analiză responsabilă demonstrează acest adevăr.” (http://teopal.com/).

Cee ce trebuie reţinut cu mare acuitate este faptul că noi nu îi considerăm pe maghiari sau pe ţigani inamicii românilor, concluzie ce poate fi trasă în mod fals numai pentru că am încercat să analizăm anumitele disfuncţii create de unii dintre reprezentanţii acestor etnii. Afirmăm totuşi cu luciditate că ei pot deveni, la un moment dat, adversari realmente redutabili în urma unui concurs ocazional sau erijat al unor interse divergente cu majoritatea populaţiei româneşti. În fond, pe toţi aceşti membri de etnii diferite ai societăţii noastre îi urneşte solidarizarea rezultată din destinul comun cu românii, deseori păgubos, pe care îl au trăind
între acelaşi fruntarii. Numai că, înregimentarea europeană fiind valabilă pentru toată lumea, în cazul intervenţei subite a unui factor difractiv istoric se vor fi bucurat cu toţii, în mod egal, de beneficiile acestuia. În aceste condiţii, am spune că nimic nu îi mai poate despărţi pe unguri de români, nicimăcar problema primordialităţii istorice, care se limitează doar la faza academic a discuţiilor, aşa încât, ar fi bine ca şi unii, şi alţii, să se solidarizeze în mod real pentru atingerea intereselor comune de bunăstare şi democraţie.

Desigur, asta în măsura în care colonizarea progresivă a statelor din Estul Europei le-o va permite şi le-o va impune, spre a nu fi cazul în a ne îngrijora inutil. În ceea ce priveşte capacitatea integratoare a ţiganilor în interiorul bazinului existenţei româneşti, este evident că singurele soluţii faţă de această minoritate rămân spiritul tolerant, dar aspru în ceea ce priveşte încălcarea legilor, cât şi concentrarea eforturilor pentru ridicarea nivelului de educaţie şcolară a acestei etnii, ce are valoarea ei umană specifică şi care trebuie reliefată şi promovată în interesul general al societăţii.

Exact din acest punct al analizei noastre suntem obligaţi să desprindem o necesară concluzie preliminară. Dacă mai credem în şansa României de a rămâne neştirbită ca ţară a românilor şi
dacă ne mai dorim sincer acest fapt fundamental, atunci înseamnă că trebuie să facem ceva, să facem conştient ceva diferit, pentru că numai astfel înlesnim producerea difractivului!

Un post-scriptum necesar Am avut mari îndoieli înainte de a redacta prezentul post-scriptum, fiindcă este produsul amar al unor întâmplări fatidice din viaţa mea de trăitor în această ţară încă somnolentă şi extrem de indiferentă la tragismul celor care poartă cetăţenia şi numele ţării lor. Oamenii simpli şi cinstiţi din România pot fi consideraţi cu adevărat nişte eroi, fiindcă în ciuda jafului, minciunii
şi umilinţei la care sunt supuşi de către cei care le-au condus şi hotărât destinele supravieţuiesc încăpăţânaţi într-o lume din ce în ce mai ostilă şi mai înstrăinantă, lume care le pretinde cestor amărâţi aisoartei să rămână cu orice preţ români şi să fie mândri de acest lucru. Nu întâmplător l-am întrebat pe unul dintre interlocutorii mei dacă este o pedeapsă a te naşte
român, acesta răspunzându-mi delicat că este vorba despre o neşansă. Mi se pare strigător la cer să iubeşti chiar aşa necondiţionat pe cineva care nu te doreşte.

Şi mă gândesc cu oroare că, de două milenii, românii numai aşa trăiesc: cu de-a sila, cu de-a frica şi cu de-a disperarea, da!, cu neagra disperare de a nu veni cineva să le ia limba şi sărăcia din pridvoare.
Până azi nu s-a schimbat mai nimic şi, cu toate acestea, poporul ăsta amărât şi marginalizat îndrăzneşte să mai existe, în ciuda tuturor vitregiilor acestei lumi pline de egoism, pregătit întotdeauna de ceea ce este mai rău, încât nici sfârşitul lumii nu i se mai pare o catastrofă.

Îi rămâne credinţa într-o lume mai bună, dar, culmea, pe care nu o văd a fi prezentă pe pământul lui, ci într-un alt univers, cel făgăduit în predicile duminicale ale preoţilor. Românii sunt rezultatul unui miracol al supravieţuirii în condiţiile unei ecologii potrivnice, ecologie în primul rând interioară, pentru că sunt atinşi de boala dezbinării şi a furtişagului. Şi dacă încă mai au o ţară care se numeşte România înseamnă că ceva nu este în regulă dacă stai strâmb şi priveşti drept. De aceea este de dorit ca într-un viitor cât mai apropiat cu putinţă să se întâmple acel fenomen care să despartă apele. Că am definit fenomenul ca fiind difractiv, acum nici nu mai are importanţă atâta timp cât supravieţuitorii băştinaşi ai acestor teritorii râvnite de mulţi străini ar merita într-un ceas târziu recompensa unei vieţi mai buneşi mai senine.

O doresc din toată inima, cu atât mai mult cu cât şi eu sunt unul dintre aceşti supravieţuitori necăjiţi, a cărui inimă plânge pentru România, în ciuda faptului că am pătimit până la limita insuportabilului. Oricare altul în locul meu ar fi renunţat să mai lupte şi să iubească o cauză, pentru el cel puţin, pierdută!